Oricate calatorii as face cu avionul, nu cred sa ma pot detasa vreodata de panica. Nu teama, nu emotii, ci panica pura. Cu whisky sau melatonina la “bord”, cu testament facut sau “Tatal Nostru” silabisit, de fiecare data resimt zborul cu avionul, ca senzatie, ca un fel de cutremur de 7 grade trait prin proprie alegere. Alegand, asadar, sa mor de frica, am plecat cu acadeaua uriasa (Wizzair) in Italia, mai exact la Roma. Mi-am zis ca, daca Dumnezeu e milostiv, merita 2 ore de panica pentru a vedea un Vatican. Cum m-am deplasat cu mama dotata cu baston, am avut locuri privilegiate, adicatelea in fata, “la scena”. Scena n-a fost rea deloc. Cu Raluca-stewardesa si prietena mea Cristina Caramarcu – specialista in a-mi tromboni cele mai mari minciuni cu credibilitatea Papei, m-am simtit chiar bine. Dupa aterizare, am fost curioase sa vedem cabina. Mica rau. Iat-o.
De indata ce am aterizat, m-am simtit ca un nou nascut cu pampersii uscati. Dupa un expresso mic, despre care am inteles acum ca e o injectie strong (in care am pus juma de litru de lapte pentru a-l putea bea), si o tigara fumata in gura aeroportului, viata mi se desfasura in fata ca matasea. Probabil n-are rost sa precizez ca atat aeroportul, cat si intreaga Roma este intesata de romani si chinezi. La un moment dat ma intrebam daca in China a mai ramas careva. In schimb, am avut surpriza de a face cunostinta, vizual vorbind, cu populatia feminina italiana. Vai, mamica mea! Rar vedeai femeie sub 40 de ani care sa fie macar ingrijita. Adolescentele, posesoare ale unei unice conformatii (fund mare, adica mare rau, picioare scurte si subtiri), alegeau tinute stas, adecvate neam: blugi stransi pe corp, bluze/tricouri pocnind pe trup, lanturi, gablonturi, centuri, adidasi. Ca si comportament, imaginati-va un oras de Nikite: galagioase, fara simtul penibilului (sau fara complexe, in functie de considerentele fiecarui cititor), flencaind guma de mestecat. O minunatie!
Roma incearca sa fie un oras curat. Cu atata trafic de turisti e nitel cam greu, asa ca deseori am avut senzatia, privind in jur, ca sunt in cartierul Colentina. In schimb, imobilele arata impecabil, in contrast cu tot kitschul acela miscator. Rar balcon fara flori, rar zona fara spatiu verde, de parca s-ar fi pandit expres fiecare centimetru patrat de pamant ramas liber pentru a se planta oaresce pe el. Experienta mea italiana anterioara (Venetia) nu m-a bucurat intr-atat incat sa-mi doresc “reeditarea”, insa Roma este impresionanta. Ceea ce este de-a dreptul socant e grija autoritatilor pentru mentinerea echilibrului in imaginea de ansamblu. Langa un edificiu vechi, plin de istorie, n-ai sa vezi trei turnuri mari, cu pereti-oglinda sau vreun imobil neadecvat zonei. (Bonus: n-am crezut ca poate exista un cer atat de… albastru)
Daca tot ce inseamna alimentatie este peste intelegerea mea de ieftin, transportul insa e scump al dracu’: tren, taxi, metrou, autobuz. Iar in Roma, daca nu ai masina personala, este destul de obositor sa tai orasul imens cu mijloacele de transport in comun. Exista doua linii de metrou, cu traseu lung cat o zi de post, dar care nu pot acoperi decat jumatate din oras. Cealalta jumatate e plina de autobuze pe care, daca ai sange rece sa traversezi printre masini, le poti prinde in statii. Se circula dement. Ideea de “trecere de pietoni” inseamna un asfalt pe care, din lipsa de preocupare sau dintr-un ciudat simt estetic, l-a mazgalit administratia locala cu niste dungi albe din vopsea. Autoturismele sunt, cu exceptii rarisime, zgariate si lovite in diverse stadii. (Nu am avut intentia unor fotografii de arta. Pur si simplu, setasem aparatul gresit. 
) Apropo: ghici ce nationalitate este cuplul din dreapta mamelor noastre?
Am stat intr-un hotel (bestial, ieftin si foarte curat care, pe langa multe altele, avea in curtea interioara si o fantana cu vreo 8 pesti foarte vii – pestii nu se vad in poza, dar imi trebuia si mie un motiv sa ma proptesc ) situat la cativa kilometri de Cinecitta, capitala filmului italian. Hectare de teren si cladiri imense … absolut pustii. Daca exista sau nu viata inauntrul spatiilor nu aveai de unde afla. Pe asfaltul din fata intrarii in Cinecitta, erau stantate stele hollywoodiene. Doar una apartinea cuiva. Era cea dedicata Annei Magnani, actrita celebra, un fel de artist al poporului…lor.
Fontana Di Trevi este senzationala…atat cat se poate vedea de puhoaiele de turisti. Fiind o cinefila maniaca, am scos din “arhive” scenele din filme celebre trase la Fontana Di Trevi si parca scria si pe mine un pic de Hollywood. Vazandu-ma ca ma pregateam sa arunc moneda, o cucoana imi spune in limba romana (de unde am dedus ca pe mine se citea mai degraba Lacul Tei decat Hollywood) ca trebuie s-o arunc peste umarul stang si sa-mi pun una din trei dorinte. Adica: 1) sa te intorci la Fontana Di Trevi; 2) sa te mariti sau 3) sa divortezi. N-am avut incotro si mi-am ales varianta cea mai putin nociva, insa atat de preocupata eram sa stau la poza, ca orice taran ajuns in strainatate, incat am uitat sa-mi pun dorinta. Asa ca am mai aruncat o moneda, direct, de-a-mboulea, ca doar trebuia sa indeplinesc tot ritualul in mod corect… peste umarul stang, cu mana dreapta, in pozitie…. Te doare capul!
Am mers patru zile de mi-au intrat picioarele in fund, dar a meritat. In ziua a treia, m-am trezit dimineata, plina de emotii si nerabdare. Era ziua in care urma sa vizitez Vaticanul. Adica, exact scopul calatoriei mele si motivul pentru care am indurat zborul cu acadeaua. In afara zidurilor Vaticanului, am gasit Piata Obor. Fiind un stat bine irigat turistic, Vaticanul e inconjurat de tarabe, standuri, dughene care comercializeaza produse cu specific. Brelocuri cu Papa, brichete cu Papa, scrumiere cu Papa si o gama extrem de variata de Iisusi-prunci, de toate culorile, marimile si trasaturile. (Acolo, am experimentat si salata de fructe de mare de 20 euro portia. La pretul asta, numai de-a naibii n-am regurgitat-o.)
Pe harta, Vaticanul este un punct. In realitate, sau mai bine zis in realitatea mea, Vaticanul mi s-a parut imens. St. Pietro e cat un cartier. Si cu toate ca misunau cateva mii de oameni, piata parea pustie. La intrarea in Muzeul Vatican se formase o coada care se termina undeva in afara Vaticanului si pe care nu am reusit s-o surprind in fotografii. Par cuvinte mari, insa nu stiu cum altfel sa exprim emotia pana la lacrimi pe care am trait-o la maxim in Vatican: e un loc plin de istorie, oricat de putina istorie ai cunoaste. Basca ecranizarea Codul lui Da Vinci, bonus track cu Tom Hanks guest star.:)
Zborul spre casa a fost ca-n basme. Din 150 de pasageri, 273 erau copii pana intr-un an. … care cand s-a apucat unul sa tipe, au inceput toti… pe diferite tonuri. Bastonul mamei n-a mai functionat, asa ca in lipsa de compasiune am stat in coada avionului mov-roz. O fericire! 300 de “Tatal Nostru” , 280 de “Ave Maria” si o aterizare ca-n filmele de actiune. Peste vreo 4 ani, cand voi mai uita putin din experienta zborului, probabil ca voi avea curaj sa-mi indeplinesc si dorinta care zace amprentata pe fundul Fontanei Di Trevi.
